Ca un tren ne pare viata
ne trezim in el mergand
fara sa ne dam cu seama
unde ne-am urcat si cand.
Multi copii voiosi se urca
cati in drum am intalnit
iar cate-un batran coboara
trist, de forta istovit.
Mai lasa Doamne-n al vietii tren
cerescul har,
mai las-o cercetare sa stim cine suntem
iar daca drumul vietii e jos
si fara rost
indreapta-ne cararea
si pasii cu folos.
Fericirile sunt halte
unde stam cate-un minut
pana sa ne mai dam seama
suna, pleaca, a trecut.
Iar durerile sunt statii lungi
de nu se mai sfarsesc
si in ciuda noastra parca
tot mai multe se ivesc.
Vine-o data insa vremea
sa ne coboram si noi
ce n-am da atunci o clipa
sa ne-ntoarcem inapoi.
Dar pe cand privim in urma
plangem timpul ce-a trecut
suna gara vesniciei
am trait si n-am stiut.
